Cu cat ma apropiam de locul protestului din Victoriei (27 oct.), aveam sentimentul acut ca am intarziat, simteam un tumult in mine, acelasi tumult pe care l-am simtit cand am participat in copilarie la o ceremonie funerara, care m-a marcat mult timp; imi era frica sa ajung la locul cu pricina, iar zgomotul, strigatele, fluieratul strident ma iritau, ma rascoleau puternic, umilindu-ma. Momentul era extrem de solemn si simbolic concentrat si mie imi venea sa plang ca unui copil neputincios.
\nEra o mana de oameni care tinea locul unei colectivitati absente, pasive, umilite, reduse. Niste tineri strigau silabisit cu toata puterea „BASARABIA”, glasurile lor sunand aproape inuman, suprafortate sa rezoneze definitiv o certitudine care nu trebuie abandonata, sa rezume o realitate nesuferit paradoxala. Stanjenita la inceput, stangace in miscari, am capatat incredere, stiind ca si eu trebuie sa fac parte din grupul reprezentativ al romanilor din Basarabia si ca trebuie sa-l ajut sa dea glas, sa fie expresiv.
\nNu mai tinusem niciodata un tricolor; trebuia sa-l tin deasupra mea, sa-l flutur cu incredere, astfel incat sa pluteasca de unul singur. Eram acolo ca sa-mi confirm sau afisez ostentativ identitatea ca un afront sau ca un trofeu intim expus fatis.
\nCati romani de aici ar merge in piata, in strada si ar striga:”Noi suntem romani!”? In Romania gestul ar fi o iesire absurda, inutila, o manifestare nelalocul ei.
\nEu vreau sa ma simt roman in tara mea, intr-un teritoriu care sa ma integreze firesc ca pe un element ordinar nu strain. Nu vreau sa fiu privitaca un outsider, ca un intrus, intr-un spatiu neprielnic caruie sa-i intinez omogenitatea. Nu vreau sa trec prin alte experiente penibile de genul „ce bine vorbesti romaneste!” sau „unde ai invatat sa vorbesti romana?”.
\nToate astea pentru ca ama vut nenorocul sa ma nasc intr-un colt prigonit, nenorocit de tara-regat, in care zanele rele au urzit tot felul de napaste si anormalitati, ca granita a fost trasata, lasandu-ma pe dinafara. Lor, celor de aici, ar putea foarte bine sa nu le pese de aceste lucruri. Unora la limita conventionalului si necesarului. Suntem privilegiati, ne sunt alocate un numar de burse (noua si rromilor), beneficiem de subventii si cazare gratuita. Concursul de admitere se da exclusiv intre noi, a.i. concurenta e sublima, dar lipseste cu desavarsire, jenanta in comparatie cu ce se face aici la admitere.
\n…si uite ca acum suntem impertinenti si intindem coarda!
\nCum naiba sa cerem „actualizarea” burselor (care, ce-i drept, au devenit chiar simbolice), cand foarte multi dintre noi nu le justifica si nu le onoreaza! Trebuie sa le meritam, sa ne chinuim pentru ele, sa invatam pe rupte, sa fim pe picior de egalitate cu colegii nostri romani,…c-altfel, nu mai merita sa venim pana aici ca sa beneficiem de un regim liber, gratuit, preferential, consolati de gandul unei burse asigurate, intangibile! Ce-ar fi sa punem bursa in regim de pericol, riscandu-i constanta?Am simti mai acut, mai autentic ce inseamna sa faci carte in Romania!
\nCum naiba, sa cerem acordarea dreptului la munca pentru basarabeni, cand bursele astea sunt acordate cu conditia ca noi sa ne intoarcem acasa si sa punem in aplicare ideile luminate de aici? Ah!…ca nu mai vrem sa ne intoarcem, ca nu ne surade perspectiva sacrificiului in folosul comunitatii, a reconstructiei unui stat in ruine – asta-i altceva… ca am fi renegati si pusi pe fuga de noua ordine…asta nu-i o justificare viabila!
\nSa nu-mi talmaciti gresit cuvintele! Sunt cu voi, sunt ca si voi, avem aceleasi interese si suportam aceleasi umilinte. Vreau sa studiez si mai apoi sa sa ma angajez in tara mea, pe care o vreau reintregita.
\nMa intreb, insa, daca asta nu se poate chema oportunism…dat fiind faptul ca am stat pana acum relativ amortiti, reactionand cu intemitente, insa niciodata, solid, convingator, imbatabil – iar acum, pe matginea prapastiei, expusi in fata pericolului largiriide durata a haului…strigam in gol dupa ajutor (nu ne lasati, nu ne uitati!)Se poate si asta…ca abia acum, identitatea noastra amortita de romani sa fi fost enrgic activata de frica abandonarii definitive.<\/p>\n
Pana acum m-am simtit roman si nu trebuia sa strig asta decat la intervale. Nu trebuia sa conving pe nimeni, era doar ca un refren dintr-un cantec ritualic, piesa de rezistenta si garantie a unui sistem de valori.
\nAcum nu fac decat sa iau act fata de o situatie-limita, sa fac parte dintr-o reactie care trebuie inregistrata a unei colectivitati pe muchie de cutit.<\/p>\n
Nu protestez, nu-mi este in fire sa fiu nemultumita de ceea ce mi se ofera. Poate chiar e suficient, rezonabil. Poate ca e numai vina noastra, sau precumpanitor, a noastra, poate ca n-am folosit cu chibzuinta ocaziile istorice sau n-am fost destul de hotarati in momentele oportune (ma refer la timpul recent).<\/p>\n
Sunt resemnata, e bine, asa cum e. Suntem recunoscatori si pt atat. Ar fi potrivit sa ne gandim la cum onoreaza guvernantii nostri aceste beneficii, generozitati si ingaduinte. Sunt ai nostri, ei ne reprezinta, ei tin loc de noi, chiar daca se stie foarte bine, nu noi i-am ales. Sau noi, in general. Eu nu protestez, ci amintes la intervale mie si altora ca bunicii mei au apucat timpurile Romaniei Mari, parintii mei au trait in URSS si ca eu insami m-am nascut in URSS. Insa ca intotdeauna m-am simtit roman. Sa ma auda si bunelul, marinar la Galati, mort cu un an inainte de a ma naste si cu vreo trei inainte de a se prabusi regimul.<\/p>\n
Articol semnat de O.V.C.\u00a0<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":" Cu cat ma apropiam de locul protestului din Victoriei (27 oct.), aveam sentimentul acut ca am intarziat, simteam un tumult in mine, acelasi tumult pe care l-am simtit cand am participat in copilarie la o ceremonie funerara, care m-a marcat mult timp; imi era frica sa ajung la locul cu pricina, iar zgomotul, strigatele, fluieratul […]<\/p>\n","protected":false},"author":1,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":[],"categories":[9,1,7],"tags":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts\/1395"}],"collection":[{"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/users\/1"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fcomments&post=1395"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts\/1395\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fmedia&parent=1395"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fcategories&post=1395"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/www.sergiubrega.com\/curajnet\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Ftags&post=1395"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}