Înainte cu o lună de acel legendar 1 septembrie 1996, îndată ce rămîneam singură acasă, îmi începeam tradiţionalul ritual matinal-probarea costumului nou-nouţ predestinat pentru Ziua Cunoştinţelor. Mama fusese nevoită să-mi spele costumul, întrucît riscam să mă duc la acea multaşteptată zi cu hăinuţele pătate de degetele mele nerăbdătoare să ţină ghiozdanul.

Bărbăţia mea încetase odată cu intrarea în curtea şcolii aidoma unui ştiubei în perpetuă forfotă. Inima mi se făcu cît un purice, iar paşii mei devenise mai prudenţi ca niciodată-tare mă mai temeam să nu fiu absorbită de torentul de elevi nerăbdători să păşească pragul şcolii. Într-un final apăruse EA, înaltă, cu buzele cireşii şi faţa brăzdată de grijile şcolii, doamna Ciobanu Eugenia, cea care avea să-mi călăuzească patru ani paşii fragili şi neputincioşi prin grădina Cărţii şi a Ştiinţei. Temerile mele se mai spulberară un pic după ce chiar dumneaiei îmi încredinţase cel mai emoţionant moment al careului festiv-PRIMUL SUNET-ţineam cu mîinile tremurînde acel clopoţel gigant comparativ cu statura mea scundă şi-n acele momente mi-am dat seama că doamna şi clădirea de alături în scurt timp îmi vor deveni a doua mamă şi a doua casă.

Neîndoielnic aşa şi a fost. În primele zile de şcoală nu încetam să mă uimesc de memoria dumneaiei, ne chema fiecare pe nume fără a comite o mică eroare, pe cînd eu, roteam ochii prin clasă şi întîlneam atîtea feţe necunoscute şi curioase, era sub capacităţile mele să le reţin numele tuturor. Eram atît de mulţi şi-atîţi de diferiţi! Fiecare cu povestirile sale despre fraţi şi surori, despre jucăriile lăsate acasă, despre merele dulcege din grădina bunicului, despre căţelul şi pisica ce-i aşteaptă pe pragul casei…Nu fiecare persoană ar rezista avalanşei de povestiri şi întrebări, să asculte păsurile şi să intre în voia fiecăruia. Şi totuşi, ea a rezistat…Doar dumneaiei ştie cîtă iarnă-n plete i-au adus toate obrăzniciile şi necuminţenia noastră, cîţi nervi irosiţi pentru fiecare faptă necugetată din partea noastră…Şi totuşi, n-a contenit nici o clipă să ne iubescă necondiţionat, să ne încurajeze ori de cîte ori aveam nevoia, să ne dea sfaturi părinteşti, ceea ce-ar însemna într-un cuvînt ”A EDUCA” . Indiscutabil aceşti patru ani ce i-am petrecut sub ”aripa” sa au fost cei mai frumoşi din întreaga mea copilărie, cînd veneam la şcoală voioşi, cu vreo jumătate de oră înainte pentru a întîlni la poarta şcolii învăţătoarea. Ce mai aprigă concurenţă ! Alergam în întîmpinarea ei şi doar cel mai norocos avea onoarea să ducă geanta învăţătoarei plină de caiete, iar ceilalţi, ca nişte furnicuţe ne-nvîrteam în jurul ei, grăbindu-ne să i le povestim pe toate cîte ni s-au întîmplat pe parcursul unei zile.

Au trecut anii pe neobservate. Odată cu înaintarea lor, întîlneam tot mai rar prima noastră învăţătoare. De obicei, era înconjurată de copii, tot mulţi şi tot gălăgioşi, doar că alţii, încă o generaţie modelată de dumneaiei. Uneori, întîlnind-o întîmplător pe strădă după un ”bună ziua” sfios, rămîneam toată ziua cu gîndurile răzleţite în acei ani ai frumoasei mele copilării, cu un zîmbet nostalgic pe buze şi cu un sentiment puternic în suflet de consideraţie pentru toată străduinţa şi dăruirea doamnei Eugenia întru edificarea spirituală a fiecăruia din noi. Fiind de-acum liceeni, alţi profesori au intrat în inimile noastre, alte persoane au preluat locul în această dificilă misiune a şcolii de educaţie şi totuşi nimeni n-a mai putut să deschidă cu atîta uşurinţă acel cufăr de lumină ce-l purtăm fiecare pitit într-un buzunar al sufletului.După ce-a ajuns la odihna bine meritată, tot mai rar dădeam ochii cu acea ”EA”, poate prea repede ne-am lăsat purtaţi de talazurile existenţei şi găseam prea puţine ocazii ca să mai vorbim, s-o vizităm…însă ea nu ne-a uitat…În ziua în care fusese încheiată sesiunea de admitere, printre multe alte telefoane primite, mai spre seară am primit unul total neaşteptat, dar care mi-a umplut sufletul cu atîta fericire! Era EA. Aceeaşi voce caldă şi blajină ce ne-a îmblînzit făpturile rebele, care-mi face totdeauna sufletul să palpite la amintirea atîtor clipe frumoase din îndepărtata copilărie. Mă sunase să mă întrebe dacă am reuşit sau nu la universitate. După ce-i răspunsesem cu o vădită emoţie în glas, începu să mă întrebe pe rînd : ”dar Andrieş?”, ”dar Lenuţa?”, ”dar Victoraş?”…Am avut o clipă de ezitare, aceste nume îmi păreau total străine, demult am înlocuit diminutivele cu ”Andrei, Elena,Victor”, pe cînd EA ne avea în memoria şi în sufletul său acei de cîndva, acei care abia de reuşeam să ţinem stiloul în mîină dar care acum toţi suntem studenţi. Niciodată un apel telefonic nu mi-a adus atîta bucurie, atîtea amintiri şi emoţii! Abia atunci am realizat că în toţi aceşti ani ea ne-a păstrat în sufletul său, ne-a urmărit zborul însuşit la primele sale lecţii care a avut acelaşi final firesc-plecarea din cuibul părintesc.

Probabil e prea tîrziu, dar în acest miez de toamnă măcar virtual aduc la picioarele sale cele mai alese crizanteme în semn de imensă recunoştinţă ce i-o port, dorindu-i mulţi ani înainte şi multă dragoste de la discipolii săi. LA MULŢI ANI!

http://oxana90.wordpress.com