Aici propunem texte pe care le considerăm interesante:

„Chestiunea” părului (Text preluat de pe http://liternet.ro)

Prima dată cînd am văzut pletoşi a fost la Praga. În holul hotelului în care eram găzduit au intrat doi tineri străini, cu părul lung pînă la umeri. Au străbătut holul pînă într-un colţ mai retras şi s-au aşezat la o masă. Au rămas aşezaţi acolo cam o jumătate de oră, sub privirea atentă a clienţilor, printre care eram şi eu; apoi au plecat. Nici cînd treceau printre persoanele adunate în hol, nici cînd stăteau aşezaţi în colţul lor retras, cei doi n-au spus nici un cuvînt (ori poate că – deşi nu-mi amintesc – şi-or fi şoptit ceva între ei, dar bănuiesc că era ceva strict practic, fără importanţă).

De fapt, în acea conjunctură anume – care era întru totul publică, socială şi, aş spune, oficială -, nu aveau cîtuşi de puţin nevoie să vorbească. Tăcerea lor era cît se poate de funcţională. Şi asta pentru că, pur şi simplu, cuvîntul era superfluu. Cei doi, de fapt, foloseau pentru a comunica cu cei prezenţi, cu cei care-i observau – cu fraţii lor din acel moment -, un alt limbaj decît cel alcătuit din cuvinte.

Ceea ce înlocuia tradiţionalul limbaj verbal, făcîndu-l să fie inutil – şi găsindu-şi, de altfel, rapid loc în vasta lume a „semnelor”, adică a semiologiei -, era limbajul părului lor.

Era vorba despre un singur semn – tocmai lungimea părului lor ce cădea pe umeri -, în care erau concentrate toate posibilele semne ale unui limbaj articulat. Care era sensul mesajului lor mut, exclusiv fizic?

Era acesta: „Noi sîntem doi pletoşi. Aparţinem unei noi categorii umane, care îşi face apariţia în lume zilele astea, categorie ce-şi are centrul în America şi care, în provincie (ca, de exemplu – ba, dimpotrivă, mai ales – aici, la Praga), este ignorată. Aşadar, pentru voi, noi sîntem o Apariţie. Ne exercităm apostolatul, deja încărcaţi de o cunoaştere ce ne împlineşte şi ne epuizează complet. Nu avem nimic de adăugat, verbal şi raţional, la ceea ce exprimă fizic şi ontologic părul nostru. Prin apostolatul nostru, cunoaşterea ce ne împlineşte vă va aparţine într-o zi şi vouă. Deocamdată e o Noutate, o mare Noutate, ce creează în lumea scandalizată o aşteptare ce nu va fi trădată. Burghezii fac bine că ne privesc cu ură şi cu teroare, pentru că ceea ce exprimă lungimea părului nostru îi contestă în mod absolut. Dar să nu ne ia drept oameni needucaţi şi sălbatici: noi sîntem conştienţi de responsabilitatea noastră. Noi vă privim, ne vedem de treabă. Faceţi şi voi la fel şi aşteptaţi Evenimentele”.

Eu am fost destinatarul acestei comunicări şi am reuşit s-o descifrez imediat: limbajul acela lipsit de lexic, de gramatică şi de sintaxă putea fi învăţat imediat, aceasta şi pentru că, din punct de vedere semiologic, nu era altceva decît o formă a acelui „limbaj al prezenţei fizice” pe care oamenii au fost în stare dintotdeauna să-l folosească.

Am înţeles şi am simţit o antipatie imediată pentru cei doi.

Apoi, a trebuit să-mi reprim antipatia şi să-i apăr pe pletoşi de atacurile poliţiei şi ale fasciştilor: evident, am fost, din principiu, de partea celor de la Living Theatre, a Beatnicilor etc.: iar principiul care mă făcea să fiu de partea lor era unul strict democratic.

Cu timpul, pletoşii au devenit destul de numeroşi – asemenea primilor creştini -, dar continuau să fie misterios de tăcuţi; părul lor lung era singurul şi adevăratul lor limbaj, nemaiavînd nevoie să adauge ceva. Vorbirea coincidea cu însăşi prezenţa lor. Inefabilul era ars retorica protestului lor.

Ce anume spuneau pletoşii în anii 1966-1967, prin limbajul lor nearticulat, ce consta în semnul monolitic al propriilor plete?

Spuneau următoarele: „Ni s-a făcut greaţă de civilizaţia consumistă. Noi protestăm radical. Prin refuzul nostru, creăm un anticorp împotriva acestei civilizaţii. Totul părea să meargă spre bine, nu-i aşa? Generaţia noastră trebuia să fie una de oameni integraţi? Dar iată, de fapt, cum stau lucrurile. Destinului de executives noi îi opunem nebunia. Creăm noi valori religioase în entropia burgheză, chiar în momentul în care aceasta devenea perfect laică şi hedonistă. Şi o facem cu zgomot şi cu violenţă revoluţionară (o violenţă a celor non-violenţi!), deoarece critica noastră la adresa societăţii este totală şi intransigentă”.

Nu cred că, dacă ar fi fost întrebaţi conform sistemului tradiţional al limbajului verbal, ei ar fi fost în stare să exprime într-un mod atît de articulat argumentele aduse de propriile plete; oricum, în esenţă, ele asta exprimau. Cît despre mine, deşi presupuneam încă de pe atunci că „sistemul lor semiotic” era produsul unei subculturi de protest care se opunea unei subculturi a puterii şi că revoluţia lor non-marxistă era suspectă, am continuat pentru o bucată de vreme să fiu de partea lor, încadrîndu-i cel puţin printre elementele anarhice ale ideologiei mele.

Limbajul acelor plete, chiar dacă o făcea în mod inefabil, exprima „chestiuni” de Stînga. Cel puţin legate de Noua Stîngă, născută în interiorul universului burghez (într-o dialectică poate artificial creată de către acea Minte ce reglează, dincolo de conştiinţa Puterilor particulare şi istorice, destinul Burgheziei).

A venit anul 1968. Pletoşii au fost absorbiţi de Mişcarea Studenţească; au fluturat steagurile roşii pe baricade. Limbajul lor exprima tot mai multe „chestiuni” de Stînga. (Che Guevara era şi el un pletos etc.)

În 1969 – odată cu masacrul de la Milano3, cu acţiunile Mafiei, ale emisarii coloneilor greci, odată cu complicitatea miniştrilor în acţiunile reţelei teroriste şi ale instigatorilor -, pletoşii se răspîndiseră enorm: deşi nu reprezentau încă majoritatea din punct de vedere numeric, o reprezentau la nivelul ideologic pe care şi-l asumaseră. Acum pletoşii nu mai erau tăcuţi: nu mai delegau sistemului semiotic al părului lor întreaga lor capacitate comunicativă şi expresivă. Dimpotrivă, într-o oarecare măsură, prezenţa pletelor fusese declasată la o simplă funcţiune distinctivă. Fusese repus în practică uzul tradiţional al limbajului verbal. Şi nu spun „verbal” din întîmplare. Ba chiar subliniez. S-au spus atît de multe din ’68 pînă în ’70, încît, pentru o bucată de vreme, ne putem lipsi de cuvinte: s-a ajuns la capătul verbalităţii, iar verbalismul a fost noua ars retorica a revoluţiei (gaughism-ul, boală verbală a marxismului!).

Deşi pletele – reabsorbite de furia verbală – nu mai vorbeau în mod autonom destinatarilor zăpăciţi, eu am găsit totuşi puterea să-mi ascut capacităţile decodificatoare şi, în zgomotul acela, am încercat să dau ascultare discursului silenţios, care în mod clar nu fusese întrerupt, al acelor plete tot mai lungi.

Ce spuneau ele acum? Spuneau: „Da, e adevărat, spunem lucruri de Stînga; sensul nostru – deşi doar susţinător al mesajelor verbale – este unul de Stînga… Dar… Dar…”

Discursul pletelor lungi se oprea aici: trebuia să îl completez singur. Cu acel dar ele voiau să spună, în mod clar, două lucruri: 1. „Inefabilul nostru se dovedeşte a fi tot mai mult unul de tip iraţional şi pragmatic: autoritatea pe care o atribuim în mod tacit acţiunii are un caracter subcultural aşadar, în esenţă, de dreapta” şi 2. „Noi am fost adoptaţi şi de instigatorii fascişti, care se amestecă cu revoluţionarii verbali (verbalismul poate duce însă şi la acţiune, mai ales cînd o mitizează), şi reprezentăm o mască perfectă nu doar din punct de vedere fizic – curgerea şi unduirea noastră dezordonată tind să omologheze toate feţele -, ci şi din punct de vedere cultural: într-adevăr, o subcultură de Dreapta poate fi confundată foarte bine cu o subcultură de Stînga”.

Am înţeles aşadar că limbajul părului lung nu mai exprima „lucruri” de Stînga, ci exprima ceva echivoc, Dreapta-Stînga, ce permitea prezenţa instigatorilor.

Acum vreo zece ani, mă gîndeam eu, printre noi cei din generaţia anterioară, un instigator era aproape de neconceput (poate doar, eventual, cu condiţia să fi fost un actor desăvîrşit): într-adevăr, subcultura lui s-ar fi deosebit, inclusiv fizic, de cultura noastră. L-am fi recunoscut după ochi, după nas, după păr! L-am fi demascat imediat şi i-am fi dat lecţia pe care o merita. Acum, asta nu mai este posibil. Nimeni pe lume n-ar mai putea face distincţie între un instigator şi un revoluţionar bazîndu-se pe prezenţa fizică. Dreapta şi Stînga s-au contopit fizic.

Am ajuns în 1972.

Anul acesta, în septembrie eram în orăşelul Isfahan, în inima Persiei. Ţară subdezvoltată – termen odios, însă adeseori folosit -, dar aflată – conform unei formulări la fel de odioase – în plin avînt economic.

Peste Isfahanul de acum circa zece ani – unul dintre oraşele cele mai frumoase din lume, dacă nu, cine ştie, chiar cel mai frumos – s-a născut un Isfahan nou, modern şi foarte urît. Dar pe străzile sale, pe-nserat, venind de la muncă ori plimbîndu-se, se pot vedea aceiaşi tineri care se vedeau în Italia acum zece ani: fii demni şi modeşti, cu cefele lor frumoase, cu chipurile lor senine care se ivesc de sub şuviţe demne şi nevinovate. Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă pe strada principală, am zărit, printre toţi acei tineri de modă veche, falnici şi animaţi de antica demnitate omenească, două fiinţe monstruoase: nu erau chiar nişte pletoşi, dar părul lor era tuns după moda europeană, lung la spate, scurt pe frunte, cu aspect ca de cîlţi de la atîta tras, prins în mod artificial în jurul feţei cu două şuviţe urîte deasupra urechilor.

Ce spunea părul acesta al lor? Spunea: „Noi nu sîntem ca muritorii ăştia de foame, ca amărîţii ăştia subdezvoltaţi, rămaşi încă de pe vremurile barbarilor. Noi sîntem funcţionari de bancă, studenţi, fii de oameni îmbogăţiţi care lucrează în companii petroliere; cunoaştem Europa, am citit. Noi sîntem burghezi: priviţi aici părul nostru lung, care stă mărturie modernităţii noastre internaţionale de privilegiaţi!”.

Aşadar, pletele acelea făceau aluzie la „chestiuni” de Dreapta.

Ciclul s-a încheiat. Subcultura la putere a absorbit subcultura de opoziţie şi şi-a însuşit-o: cu o abilitate diabolică, a făcut cu răbdare din ea o modă care, dacă nu poate fi numită chiar fascistă în sensul clasic al cuvîntului, este însă de o reală „extremă dreaptă”.

P. P. Pasolini