Un sfert de veac trecu pe neobservate. Vitoria absolvi cu brio mai intai liceul, apoi universitatea de medicina din orasul natal, unde s-a specializat concomitent in doua meserii: chirurgie si psihanaliza. Era atat de absorbita de studiile si meseriile ei, incat nu acorda nicio atentie vietii intime, desi o multime de cavaleri chipesi si prosperi ii faceau curte, dar fara succes. in plus, in putinul timp liber pe care il avea la dispozitie, Vitoria se implica activ in activitatea ziaristica. insa rand pe rand a abandonat dezgustata cateva ziare importante din tara, care se pretindeau independente si echidistante: Fleax, Jurnalul de Chiscareni, Timpul Matinal de Bascalia, tara Minunilor si altele, care se limitau sa reflecteze doar evenimente mondene, in timp ce procesele inechitabile si dosarele fabricate de judecatile si procuraturile nationale erau tratate cu indiferenta, pe motiv ca nu prezinta interes pentru publicul larg. Dezamagita, s-a retras in laboratoarele ei, unde isi perfectiona pregatirea profesionala si-si imbogatea cunostintele si asa enciclopedice.

Parintii adoptivi erau incantati de evolutia fiicei lor si nu regretau deloc ca acum douazeci si cinci de ani au ales-o anume pe ea. Era atat de sensibila si inteligenta, toata lumea o adora. Si aveau pentru ce. Vitoria era mai ceva ca un preot. Lipind la loc oasele fracturate ale pacientilor, ea reusea de fiecare data sa aplice si cateva procedee psihanalitice, astfel incat, la externare, pacientii erau tamaduiti atat trupeste, cat si sufleteste.

Faima eroinei noastre depasise demult hotarele tarii. intr-o buna zi i se ivise o oportunitate nesperata: o tara africana care incerca sa-si castige independenta ii solicita serviciile profesionale si ea nu statu mult pe ganduri. isi facu bagajele in aceeasi zi si se imbarca in primul avion cu destinatia AFRICA. La sosire, pilotii tuciurii au avut probleme grave cu aterizarea din cauza insurgentilor care impuscau fara incetare in directia avionului. in cele din urma reusira sa aterizeze intr-un hal fara de hal, cu aripile gaurite si geamurile sparte, dar fericiti ca au scapat vii si nevatamati.

Dupa o saptamana de activitate, Vitoria isi invita si parintii pe insoritul continent. Ionut era un specialist neintrecut la intreprinderea sa, care se specializase in construirea diverselor tipuri de radare, iar in armata capatase si meseria de genist – o abilitate extrem de pretioasa in conditiile multor tari africane, care luptau neincetat unele impotriva altora (cu toate ca litigiile in cauza sunt destul de ciudate pentru un european: ce mai au si astia de impartit, doar toti sunt negri?).

De la aeroport, Ionut si Anisoara au venit direct la spitalul unde activa Vitoria, care, de ocupata ce era, nici nu avuse timp sa-i intampine. O priveau din prag cu drag in procesul de munca: dupa ce infasurase cu tifon din cap pana in picioare un micut brunet african, ii culese cativa paduchi din cap si-i adresa cateva incantatii freudiene, care il adormira instantaneu.

Se intoarse cu fata inspre usa, isi observa parintii, pe care ii imbratisa cu bucurie. Au mers impreuna la hotelul unde era cazata Vitoria, care le puse in fata cateva banane si cate o nuca de cocos, pana pregati ceva cald. «E mare nevoie de tine aici. Minele fac ravagii, practic decimeaza populatia tarii», ii spuse ea tatalui plina de entuziasm, rasturnand pe masa mamaliga bicolora – mancarea si mandria nationala a statului cu pricina.

Ionut se apuca de lucru chiar a doua zi. De dimineata pana seara, in ciuda soarelui arzator, el curata satele si junglele Africii de minele aducatoare de moarte. Nu trecea nicio zi fara sa fie intepat de vreo musca tzetze sau vreun scorpion, muscat de lei, dar de fiecare data reusea sa iasa basma-curata. Nici Anisoara nu statea cu mainile in san, implicandu-se activ in viata localnicilor pe care incerca sa-i culturalizeze. Obtinu rezultate neasteptate. Dupa cateva luni, multi din ei invatase aproape tot alfabetul latin, rugaciunea Tatal nostru si sa manance cu furculita. Iar Vitoria reusise sa lipeasca oasele fracturate ale tuturor localnicilor sau aproape ale tuturor, care o adorau, tratand-o ca pe o divinitate. Erau o adevarata familie de misionari, care isi aducea din plin aportul la civilizarea continentului negru.

Dar povestea lor incredibila nu dura mult. intr-o duminica, in timp ce se plimbau in voie pe aleile parcului din localitate, discutand aprins despre caile de eficientizare a activitatii lor, au calcat pe o mina plasata subtil de securitatea locala. Dupa ce fumul si flacarile se risipira un pic, aborigenii ingroziti incercara sa-i gaseasca, dar in zadar. Nu observara decat o pata pe un palmier batran si doua bucati de piele pe o banca din apropiere. Ulterior, dupa analize detaliate, medicii legisti au stabilit ca pata de pe palmier era tot ce mai ramasese din Vitoria.

Sfarsitul tragic al acestei familii impresiona intreaga planeta. La inmormantare au participat ambasadorii tuturor statelor, printi si regi, tot felul de vedete, care au jurat ca amintirea lor luminoasa va ramane vesnic in memoria oamenilor de buna-credinta. Promisiune pe care, de altfel, au respectat-o, pentru ca stim cu totii ca sunt oameni de cuvant si nu arunca niciodata vorbe in vant.