După lungi tentative( practic de cînd sînt în Suceava) soldate toate cu eşec, iată că, în sfîrşit, am găsit resurse şi timp să ajung la cel mai reprezentativ monument din Suceava-Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare. Dintotdeauna am fost fascinată de asemenea arhitecturi istorice de o perfecţiune aproape desăvîrşită, cu un iz arhaic ce te indeamnă la visare, la contemplarea istoriei, a virtuţilor şi vicisitudinilor sale, a victoriilor triumfătoare şi a greşelilor istorice ireparabile ce dor pîna astăzi…

O veritabila lecţie de istorie. De cultură. Şi românism. Simbol al rezistenţei poporului nostru faţă de vitregiile istoriei, stoicism şi verticalitate. Nu cred că poţi trece pe lîngă aceste ziduri fară să ai conştiinţa mîndriei apartenenţei la acest neam de obîrşie mioritică.

Toate cîte mi-a fost dat să văd astăzi mi-au adus o stare de plenitudine. Şi totuşi, revenisem acasă cu o stare de vacuum, parcă ceva lipsea pentru a mă simţi împlinită în adevăratul sens al cuvîntului. Vedeam acele ziduri şi-mi aminteam, în mod automat de cetatea Tighina, vechea cetate a lui Ştefan cel Mare de pe malul batrînului Nistru, oraş unde m-am nascut şi probabil cel mai vitregit oraş românesc. În imaginaţia mea, încercam să asociez ceea ce-am văzut în Suceava cu ceea ce păstram în memorie( cu toate că n-am văzut-o niciodată, cetatea din Tighina aflîndu-se în zona de control al armatei separatiste din Transnistria şi nefiind disponibilă vizitatorilor) încă de cînd eram acasă şi se întîmpla deseori să arunc cîte o privire răzleaţă în direcţia cetaţii aşezată într-un cadru de-a dreptul uimitor.

Două construcţii atît de apropiate, fiind ridicate şi susţinute spiritual de acelaşi domnitor-Ştefan cel Mare, înălţate în numele aceluiaşi ideal, dar totuşi, cu un prezent atît de diferit…Prima, continuă şi azi să rămînă un element viu al românismului, imaginea vieţii Sucevei miedievale, simbol al dăinuirii noastre ca neam prin păstrarea vie a istoriei şi a cinstei înaintaşilor noştri. Pe cînd cea de-a doua, cu o istorie în spate la fel de triumfătoare şi de neglijat, a devenit un obiect al unor jocuri politice murdare fară de capăt din care nu mai există scăpare. De-ar trăi Ştefan cel Mare să vada în ce stare a ajuns jertfa, munca şi dăruirea sa pentru binele acestui popor, să-şi vadă „urmaşii urmaşilor săi” atît de dezbinaţi, atît de rătăciţi prin lume…În curînd, voi reveni acasă…voi trece prin Tighina, voi trece şi pe lîngă gardul de sîrmă ghimpată ce străjuieşte bătrîna cetate a lui Ştefan cel Mare însa fără a putea s-o admir de aproape, să-i simt duritatea cărămizelor de veacuri… îmi voi aduce aminte de cele văzute aici, în Suceava…aceleaşi origini, aceeaşi istorie, dar un destin atît de diferit…