Cu siguranţă, cei care decid să devină părinţi sunt un pic inconştienţi. Căci cum să-i numeşti altfel pe oamenii care aduc un copil într-o lume ce geme de prejudecăţi şi intoleranţă, fără să fie panicaţi de ideea că şi odrasla lor ar putea fi un marginal, un martir, o victimă de capul căreia se vor sparge toate oalele. O fiinţă care va fi nevoită toată viaţa să joace rolul de ţap ispăşitor.

Am remarcat de multe ori cum aceşti nefericiţi – urmaşii celor care au ţinut cu tot dinadinsul să se reproducă, să fie în rând cu lumea – suferă şi tremură din toate încheieturile ca nu cumva părinţii lor să afle că sunt diferiţi, să nu-i dezamăgească, să le producă dureri sufleteşti. Şi într-adevăr, copiii sunt cei vinovaţi. Vinovaţi că nu se încadrează în standardul de normalitate al părinţilor. Ei doar au sperat atât de mult că vor avea un copil care să corespundă idealurilor societăţii, dar n-au avut noroc, a ieşit doar un rateu. Ar fi prea de tot să-şi iubească copiii aşa cum sunt, unici şi irepetabili. De aceea vor prefera să sufere.

Este ciudat că respectivii părinţi nu-şi conştientizează, practic, niciodată egoismul. Dar de unde? Ei sunt cei care suferă! Căci dacă l-ar conştientiza, ar realiza că-şi tratează copiii ca pe nişte instrumente. I-au adus pe lume ca să extragă un folos din asta, nu de dragul lor. Mai mult, imaginea abstractă pe care şi-au format-o despre cum ar trebui să le fie odrasla valorează incomensurabil mai mult decât urmaşul lor în carne şi oase.

Dar să-i lăsăm să sufere. Suferinţa lor este sfântă, la fel ca şi familia, strămoşii şi tradiţiile. Iar pentru ele merită să mai sacrifici câte ceva, măcar şi propriii copii.

Enervant